Call me Ishmael

Orson Whales from Alex Itin on Vimeo.

Call me Ishmael

Ego Lamia

Culoarele argintii mă îndeamnă să tot merg,
Iar aştrii, din mintea mea durerile le şterg.
Încet mă-ndepărtez de ştreangul amărui
Şi-ncet mă îndrept, păcatul să mi-l spui;
Pentru ce era să atârn molcom în eternitate,
Veşnic să mă legăn printre bestii însemnate?
Tu te uiţi zâmbind în ochii mei, cu seninătate
Spunând că totul a fost plănuit de spirite uitate,
Dar vezi că acest test, cum tu-l numeşti
Departe m-a tot dus de plăceri lumeşti.
Sigur şi constant, sufletu-mi singur sângera
Şi el de printre aştri privea şi mă apăra,
De fiarele din jur ce tot mă torturau
Laţul întruna îl mângaiau şi mi-l arătau.
Puţin câte puţin prin el eu mă vindecam,
Cu lumina lui, veselă eu mă întregeam;
Ştiam că după ce pe tine te întâlneam
Tot ce era mai rău pentru mine, înfruntam.
Tu eşti greşeala mea, tu m-ai adus aici
Acum e rândul tău să încerci să mă-ndupleci.
Vezi tu, eu plec de aici liberă înspre el,
Dar el e un vis, o nălucă, reală dealtfel.
El sunt Eu!

Ego Lamia

Incatusat

Umbre cenuşii îmi joacă-n amintiri
A lor prezentă cruzime torturând simţiri,
Căci a vieţii pur nectar, de neînţelegeri abundă
Şi a vieţii mele paradox, e o veşnică izbândă.
Unde totul în jur e dulce, frumos paradis,
Centrul nu e decât un amărui iad interzis;
Nici unul, nici altul prea uşor de prezis
A amândoura înţeles prea uşor de dezis.

În mine se afundă ca-n vis, uşor, dar precis
Un ironic amalgam de caracter, deloc indecis.
Priveşte curtezana în corp neatins, de virgină
Ca şi cum ai privi adevărul, de n-ar fi minciună.
Ambele, îţi jur, au farmecul lor nebunesc!
Oare adevărul,la fel de uşor, minciună ar putea fi?
Falsitatea şi realul continuu se reunesc…
Rezultând că oricare lucru, veridic poate fi.

În final cea libertină şi cea pură se vor innădi
Aceeaşi fiinţă, copil nebun, frumos, vor îngrădi
În corp creat imperfect, muribund şi naiv,
Ce viaţa constant o va trăi, impulsiv la imperativ.

Incatusat

Intermezzoul sinelui – Intre aparenta si tine

Crapa.
Incet, incet apar urmele abisului din spatele varului de pe obrazul tau. Te simti jenata de minciunile, inselaciunile ce au fost primele care si-au facut loc prin acea mica fanta din zugraveala. Incerci sa o acoperi , dar au facut din mica dunga, un hau in aparenta. De fapt, e o fereastra, nu un hau ori abis, incepe sa se aprinda, sa se lumineze. Eu ii vad frumusetea, iti vad frumusetea. Tu nu? Uite cum ies secretele ca o cavalcada, iar acum ies greselile si scuzele tarzii pe care nu ai avut curajul vreodata sa le rostesti. Cel mai lent isi itesc corpurile contorsionate si deformate pacatele. Nu scumpa mea nu cele pe care le-ai invata de la biserica ori societate, nu. Cele pe care le-ai simtit tu ca pacate, cele ce le-ai simtit ca un fier incins in esenta fiintei tale, in sufletul tau, in creier, in ego, in sex, in fiecare molecula si miracol ce te compun si te mentin unita, in chiar magia ce acum iti destrama tesatura intrigata facuta din pensula pe intregul tau corp, cele care ti-au lichefiat interiorul si l-au rearanjat dupa bunul plac. Te-au lasat simtindu-te intinata, sfasiata. Nu tu ai vrut asta, nu a fost intentia ta, dar asa s-a intamplat, cu fiecare sansa pierduta, cu fiecare minciuna, indepartarea de tine si apropierea de tinele altora, abandonarea familiarului, prieteniei si a eroticului, dar mai presus, da mai presus uitarea, sau mai bine spus ignorarea iubirii si a creatiei. Da, ti-am descoperit slabiciunea si acum, creste te depaseste si asteapta momentul in care toate lucrurile ce apar si sunt stricaciuni in tine dispar, pentru a te acapara, a te devora si a-ti arata adevaratul sine, el acea entitate mai mare ca tine, pe care absurdul lugumbru ce te acaparase il impingea spre nimicire, el esti Tu!
Uite fereastra s-a largit, s-a lungit, iar acum e o usa. Fulgi de vopsea si var ce faceau parte din tencuiala ce iti forma imaginea se invart in jurul tau incercand sa se lipeasca la loc. Esecul lor, e castigul nostru chiar daca inca nu-ti dai seama. Obraji iti sunt rosii de parca sangele tot ti s-a adunat in ei. Rusine, asta simti acum, nu? A da, si mai simt un miros inconfundabil, iti simt frica. Frica de tine, de ce esti, de respingere, judecata, adevar si oh nu… Doar nu crezi ca as putea? Ohhh, ce pacat inca nu ma stii, nu stii ca…
Ah, dar ce vad pe usa acum iese chiar demonul din interiorul tau, sau e inger nu-mi pot da seama. Ce frumos e, formele sale sunt perfecte indiferent de ce alegi, fiecare parte a sa e imbibata atat in ordine, cat si in haos, in bine si rau, lumina si intuneric. E perfect prin propria imperfectiune! Jumatate e intunecat ca noaptea, ochiul sau verde sclipeste in mii de scantei, insa imi evita privirea in timp ce partea sa de buze se arcuieste intr-un frumos suras si incearca sa-mi sopteasca ceva. Parul sau arata precum matasea, curgand in valuri si intinzandu-se spre mine, sa ma atraga spre tine si totusi incercand sa ma impinga si sa traga inapoi bucatile din fatada ce usor dispare si totutusi mana nu si-o misca, parand ca se teme. Cealalta jumatate, e luminoasa, fiecare por al sau emanand raze, ce in aerul din jur creaza mii de culori si ma priveste fix, ochiul galben precum chihlimbarul. In el vad un abandon total, chiar mirific. Nu luceste, dar ma priveste, ma strapunge, il simt in in mine. Are parul precum acele si vor sa ma intepe, sa ma indeparteze, insa mana se intinde pentru a ma imbratisa. In jumatatea asta nu vad frica. Buzele sale nu-mi zambesc, dar imi tipa ceva. Tipa prea tare nu o inteleg nu stiu ce vor aceste jumatati sunt contradictorii atat una cu cealalta cat si in esenta proprie. Singurul lucru comun e culoarea parului, pe care eu o asemuiesc cu pamantul imbibat in sange. Seamana cu parul tau. Dar nu esti tu, as stii daca ai fi tu. Acest inger si demon iese din tine. Ba nu, gresesc el este in tine, e parte din tine, asa arata interiorul tau dupa ani de zugraveli si pacate.
Tu mai ai doar putin si ramai fara var. Crapatura initiala acum nu mai exista, inca putin si esti doar tu. Si eu. Interiorul tau s-a retras inapoi in tine. Nu-l mai vad, dar acum il pot ghici. Acum sunt ca un alchemist ce a vazut ce ai in interior, insa nu te-am intregit eu la loc, nu. Ai inceput sa te intregesti singura.
Fatada ta, masca a disparut. Tot ce mai exista din ea sunt cativa fulgi ce graviteaza in jurul tau, dar vor disparea si acestia in curand. Esti pura cum ai fost menita sa fii. Pacatele ti-au disparut. Te-ai prabusit pe podeaua rece si tare. Rosul din obraji a disparut, insa nu datorita faptului ca nu mai simti rusine. O nu, asta inca exista si va mai exista pana te vei revedea. Te simti lipsita de energie si totusi intr-un mod ciudat simti o putere mai mare decat aveai inainte. Pielea ta este precum o foaie de calc. Nu mai simti nevoia sa te dai pe tine deoparte pentru a deveni altceva ce comparativ e grosolan si obscen.
Iubirea si creatia ce acum sunt cat tot spatiul ce ne inconjoara au decis ca e momentul. Nu-ti fie frica nu te va durea decat o secunda. Secunda in care va muri si ultimul regret pe care il mai simti pentru acea masca. Vine incet, diafan si totusi masiv. Simti caldura, linistea si certitudinea pe care o emana. Certitudinea ca vei redeveni tu. Vad cum te invaluie, intra in tine, te desavarseste. Acum nu-ti mai pot nici macar ghici interiorul prin piele, pot doar sa mi-l amintesc. Oh, si ce amintire dulce. Acum pielea ti-e puternica, luceste de vitalitate. Te simti mai goala decat te-ai simtit vreodata, dar grija pentru faptul ca te-am vazut in intregimea ta, interior si exterior deja a trecut. A trecut din momentul in care privirile ni s-au reintalnit. In ochi mei vezi cat de frumoasa esti, cum te vad eu.
Te ridici usor, ca un prunc ce abia invata primi pasi si te indrepti , esti radianta, pari oarecum mai inalta sau poate asa imi pari mie dupa ce am vazut minunea recompunerii tale. Vii spre mine, imi pari un ideal, nu o fiinta reala. Vreau atat de mult sa te imbratisez, sa te sustin. Iti ridici mainile spre mine, nu-mi vine sa cred ca inca ma vrei dupa ce ai ajuns cat de mult se poate de aproape de divinitate, inca vrei un profan ca mine. Iar frica pe care o aveai mai devreme a disparut, nu-i asa? Sa stii ca nu as putea vreodata sa te ranesc, esti totul pentru mine, inceputul si sfarsitul, definitia tuturor celor 5 simturi si probabil in incercarea de a te defini si iubi as mai gasi vreo doua, esti tu, esti noi, esti Eu. Esti langa mine acum, ai reusit. Bratele tale ma invaluie, pielea ta fina se lipeste de a mea. Ma simt de parca ne-am contopi intr-o singura fiinta, de parca tot ce ne-a despartit pana acum a fost doar o oglinda subtire cat o foita, iar noi eram reflectii in parti opuse a persoanei din oglinda. Simturile mele se ascut la fiecare atingere a ta. Daca ar exista androginul acela am fi noi. Incerc sa te sa te surprind, sa te patrund si sa te cuprind. Din noi simt cum se ridic flacari uriase. Imi atingi urechea cu buzele si ….

“Incercam sa-ti spun… Multumesc! Mereu vom fi unul!”

Intermezzoul sinelui – Intre aparenta si tine