"Sunt doar o umbra a ceea ce eram alaturi de tine. Te astept in singuratatea mea salbatica... Nici trenurile nu mai trec de multa vreme pe aici, iar oameni ocolesc distante mari... E pustiu, insa eu sunt inca aici. Parfumul tau tanguie si acum in aer. Stiu ca vei reveni..." ( V.I.O. - Pierduti in Paradis)
Mergand incet pe langa gara, in lumina amurgului, am descoperit urmarind niste sine vechi ruginite ce se indreptau inspre fabrici un loc nou... pentru mine. Un loc in care totul a fost parca abandonat deodata si in locul oamenilor natura si-a reluat dreptul asupra locului. Cladirea pe jumatate terminata, se ascundea in spatele pomilor infloriti. Plantele apareau de peste tot, din pereti desenati cu grafiti, din podeaua sfaramicioasa, ba chiar de aveai curaj sa urci pe acoperis si acolo gaseai plantele incercand sa reocupe fiecare centimetru a zonei. In laterala cladirii se aflau sinele pe care le-am urmarit, intr-un hangar lugubru, ce nu si-a indeplinit vreodata scopul de a adaposti trenurile ce acum trec departe de el. Putini mai merg pe acolo, pe la acea cladire. De obicei doar cei ce cauta aventuri ori vor sa demonstreze "curajul" lor imens. Nu mi-as fi imaginat ca as putea simti o asemenea stare de solitudine, de pustiu atat de aproape pe oras.
Ajunsa iar printre oameni m-am interesat depre acel loc. Lumea il evita. Nu am aflat ce a fost acolo si singurul lucru pe care ceilalti mi l-au zis a fost: "Nimeni nu merge la Pinochio, se spune ca e bantuit. Nu te duci acolo decat daca vrei necazuri." S-au cel putin asa se spune.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu