Sarbatorile au fost relativ placute. Mi-am respectat propriile traditii ca in fiecare an si am incercat chiar sa creez din anumite motive unele noi.... Nu mi-a iesit chiar perfect, insa de ajuns de bine incat sa nu spun ca nu incerc sa intru in spiritul sarbatorilor. Ah, am uitat cumva sa mentionez ca sunt printre cei mai apatici oameni de sarbatori. Apatic ca veselie, nu sunt omul cuprins de spiritul sarbatorilor sau de latura buna si darnica a oamenilor (cacat!!!). Ii respect si poate chiar ii invidiez pe cei care chiar se bucura de aceaste sarbatori si chiar daruiesc tot anul fiindca asa simt ei (si da chiar stiu oameni de genu), iar festivitatile de iarna sunt doar un alt motiv bun de a te bucura si darui.... ca si restul anului de altfel. Eu una recunosc, ma straduiesc mult de sarbatori. Nu partea cu daruitul o gasesc grea, o nu, in nici un caz (asta imi vine chiar usor de facut), altceva ma evita pe mine. Acea bucurie, atat de dulce in aceasta perioada incat simti cum faci noi carii doar gandindu-te la ea. Toti o stim, foarte multi chiar o traiesc, eu nici macar o farama. Nu pot, pur si simplu. Spune-i genetica, spune-i cum vrei, de altfel nu sunt singurul membru al familiei mele ce sufera de aceast defect (posibil). A fost totul foarte frumos pentru ceilalti, m-am straduit, am simtit tot ce am putut simti mai putin dulceata aia. Tot ce am reusit a fost sa simt a fost gustul mai mult amarui decat dulce, de la prea multul dulce a celor din jur. Si nu m-a deranjat foarte mult! Veselia mea a fost aceeasi din tot restul anului.
A naibi chestie, totul a fost destul de frumos si bine pentru mine (daca nu pot eu sa ma bucur din plin, nu inseamna ca nu-mi place sa-i vad pe ceilalti facand acest lucru) pana chiar in ultima noapte a anului cand a reusit sa dispara aproape de tot si acea veselie. Pot spune ca nu am mai simtit nimic special. Simturile si simtirile mi s-au stirbit dramatic dupa bataia noului an. Trebuie sa apreciez ironia vietii. Poate ca am ajuns cu adevarat sa ma straduiesc prea mult, asa ca soarta mi-a dat in schimb opusul a ceea ce cautam, mi-a dat micuta mea Cutie a Pandorei, plina de tristete, singuratate si manie. Si cel mai ironic a fost faptul ca nici macar nu am deschis-o eu. Pur si simplu in plin Revelion, in timp ce sarbatoaream "un nou inceput" (cu toate ca s-ar putea petrece acest lucru in oricare din cele 365 de zile), ea tradatoarea, acea cutie nefasta s-a deschis. Straniu, intr-o casa plina de oameni pe care ii cunosc, m-am simtit singura, am ramas singura, apoi trista, din ce in ce mai trista pana cand singuratatea si tristetea s-au transformat intr-o manie, frustrare ce nu-mi mai dadea (da) pace, roade continuu sufletul meu. Rationalul din mine se indeparteaza, aproape ca uita... si apoi idiotenia emotionala pe care o numesc irationalul sentimental se reintoarce la acele momente pe care partea cea mai mare din mine, cea ce nu tine de melodramatisme sau alte lucruri asemanatoare incearca sa o stearga. Ma simt ca si cum in mine traiesc doi gemeni... Unul, pragmaticul, care se gandeste la viitor, la cei mai bine, la independenta si libertate fata de dureri si alte nenorociri si altul un pic mai mic, dar si un pic ma incapatanat, melancolicul, care parca traieste doar din sentimente si amintiri, din trecut sau cel mult prezent si care nu-mi da foarte mult viitor, ci doar o moarte prin sentimente irosite ce s-ar intinde daca ar fi dupa el decenii. Dar netotul geaman melancolic fiind mai mic, va fi nenorocit unei sorti de obedienta servila, sub tirania fratelui sau, mai inzestrat de natura, aceasta avand simt practic, sarm si inteligenta astfel fiind mai bun ca micutul nenorocit. Sarbatorile au fost deci bune, mai putin finalul acestora, care nu mi-a adus decat o nastrusnica si ironica lupta intre nemernic si nenorocit, ratiune si sentiment. Sper, vreau , cer o schimbare inspre bine. Vreau o finalizare la conflictul din mine si la toate cele dinafara mea, si care depind si de mine, fireste .
